Download file: Son_Forco_-_Staunies_-_Guido_Lorenzi_-_Cristallino_-_Ivano_Dibona_-_Padeon_-_Son_Forco.gpx

     La un an de zile de la expediția din Italia de pe Zumsteinspitze, Monterosa, iata-ne din nou in aceeasi tara, dar cu un alt plan. Acela de a urca pe culmile Alpilor Dolomiti. Tinta principala era Vf Marmolada, la care se adaugau obiective precum Via Ferrata Trincee, Monte Cristallo, Tre Cime di Lavaredo si altele, in functie de vreme și cum aveam sa ne simțim. Alpii Dolomiti nu mai au nevoie de nicio prezentare, pentru ca știm ca sunt cei mai superbi din Europa. Este un fel de Piatra Craiului, dar la o dimensiune mult mai mare, atat din punct de vedere al înălțimilor, dar mai ales al suprafeței. Din pacate, in zona in care voiam noi sa mergem, in urma cu o luna de zile, s-a produs un accident în care au pierit cativa oameni in urma ruperii unui serac de sub Vf Punta Rocca. Asadar, situația era incerta in privinta urcarii pe Vf Punta Penia. Insa noi am crezut ca doar traseul pe care s-a întâmplat nefericitul eveniment va fi închis, nu si celelalte dupa cum vom vedea in cele ce urmează. 

Malga Ciapela – Forcella Franzei – Casera La Busa

     Asadar, aterizam in Treviso si, dupa o noapte petrecuta in frumosul oras, ne indreptam spre Malga Ciapela. Pornim un pic tracasati pentru nu știam de unde pleacă exact autocarul. Ajunsi in micuta localitate de la poalele Marmoladei, montam corturile in campingul cu acelasi nume și nu pierdem mult timp. Vrem sa facem o drumetie prin apropriere.
    Urmarim un drum asfaltat, apoi trecem un pod și ne scriem pe o poteca usoara spre Forcella Franzei. Traseul se mai complica pe parcurs, insa, pentru cei obișnuiți cu mersul pe munte, nu ridica probleme. Urcam pana la baza versantului si facem stanga pe sub el, pe o poteca bine conturata si marcata. La un moment dat, urcam intr-o sa ajutati de niște lanturi si trecem pe partea dreapta a versantului. Drumetia devine si mai usora si, pentru a ne lasa la camping, mai facem o data stanga. Trecem pe lângă Casera la Busa, un mic adapost, si indata iesim la camping. Un antrenament bun de vreo 4 ore. 

Pasul Fedaia – Via Ferrata Trincee – Refugiul Padon

      A doua zi, ne trezim cum se crapa de ziua si luam drumul spre Pasul Fedaia. La ora aia nu aveai decat soluția de a merge pe jos, adica vreo 8 km de șerpuit pe sosea. Ajungem la coada lacului si ne indreptam spre Refugiul Pian dei Fiacconi, insa si alti pretendenți la varf se întorc si ni se spun ca traseele sunt inchise. Noi aveam de gând sa urcam pe Forcella Marmolada, știind ca doar cel unde s-a produs avalansa este inchis. Același lucru ni-l spun si cei de la cabane, si ne recomada ruta din Malga Ciapela, prin Pasul Ombreta.
     Pierdusem destul timp sa mai incercam azi si gasim o alta varianta pentru a nu pierde o asa zi frumoasa. Urcam pe partea opusa pana la Refugiul Luigi Gorza si bagam o via ferrata, adica Ferrata Trincee. La start erau mulți pretendenți si așteptam ceva pana intram in traseu. Unii se mișcau destul de greu, chiar erau trași pe coarda.  Nici noi nu aveam experienta în asa ceva, insa traseele nemarcate cu pasaje de catarare de la noi din tara sau traseele pe lanturi s-au dovedit a fi de mare ajutor. Echipati corespunzator unui astfel de traseu, ne infingem bine in el si jubilam pe lanțurile agățate de stanci, mutând lonja cu mare atenție. Privelistea este uluitoare si nici nu iti închipuiai pe unde ar putea merge traseul. Peisajele cu tot ce te înconjoară si pe unde te poarta sunt la o alta dimensiune in comparație cu ce avem noi in tara. Incepe sa ne placa provocarea si scoatem des aparatele foto. Nu ai cum sa ratezi astfel de momente. Trecem de Varful Mesola si ne lasam pe o poteca in care putem face retragerea in caz ca nu mai avem energie. Insa nici gând de asa ceva și ne înrolam din nou in misiune. Spectacolul abia a început. Cand pe stanga, cand pe dreapta stam agățați de stanca si cabluri cu hăul ce se casca sub noi. Traseul avea sa ne ofere multe, chiar niste tuneluri prin munte. Pe harta pare scurt, dar timpul se scurge cu rapiditate si noi ne mișcăm greoi. Nu suntem doar noi pe traseu iar mutatul carabelor iti ia timp. La un moment dat, gasim si multe flori de colt, iar nu departe incepem sa gasim tunelurile de care vorbeam. Nu le-am numărat, insa ultimul este chiar lung si are mai multe galerii. Bine ca aveam lanterne ca sa nu greșim traseul.
      In final, ne lasam spre telescaun si avem norocul sa fim acolo exact când trebuia sa-l închidă. Ar fi fost ceva de coborât pana la Cabana Bill. Oprim la un restaurant exact când începe o scurta ploaie. Mancare nu se servește decat dupa ora sase, asa ca ne multumim doar cu o cola.

Malga Ciapela – Refugiul Onorio Falier – Pasul Ombreta – Refugiul Contrin

      Nu ne dam bătuți si ziua următoare plecam tot la primele ore spre Pasul Ombreta. Un traseu superb ce ne poarta pe sub Marmolada. Caldura este infernala inca de dimineața si transpiram bine. Dam in prima faza de un mic refugiu cu produse locale, apoi de Refugiul Falier, loc in care luam o pauza de hidratare si gustam un ștrudel bun cu mere. Desi era multa pe traseu, doar noi păream a fi cei mai echipati dintre toți. Semne erau, dar noi ii dădeam de zor sa depasim Pasul Ombreta, sa coboram in Valea Rosalia si apoi sa urcam spre Forcella Marmolada.
      Dupa Refugiul Falier, ne mișcăm mai greoi si timpul parca zbura. Devenisem putin sceptic ca ne vom incadra, mai ales ca se anunta si o ploicica. Ajung mai repede la intersecția cu traseul ce vine din Canazei si vad scris negru pe alb, traseul a fost închis pe 27 iulie din cauza temperaturilor ridicate. Ne dam seama ca nu mai avem nici o șansă de atinge varful si ne lasam spre Refugiul Contrin. Aici luam o pauza de masa mai lunga, forțați fiind si de ploaia care a venit. Nu stiu cum ar fi fost pe traseu daca am fi continuat, dar aici ii dăduse binișor. Continuam spre localitatea Penia pe un drum usor, forestier, pe care il mai scurtam din cand in cand. Ajunși in Penia, avem norocul de a ne lua niste polonezi cu care urcasem in ziua precedenta pe via ferrata. Astfel, am scutit timpul pe care l-am fi pierdut cu autobuzele. 

Malga Ciapela – Punta Rocca, Marmolada – varful interzis

      Prelungim șederea cu inca o seara aici si insistam. Urmatoarea zi, desi se anunta ploioasa dupa amiaza, voiam sa luam telecabina pana pe Punta Rocca. Aici aflam prima informație precisa. Toate traseele spre Marmolada sunt închise, inclusiv cel de pe Serauta –  Punta Rocca. Deci nu ne ajuta nici telecabina, Marmolada era inexpugnabil. Insa, a doua zi, strângem corturile, le lasam la recepție și urcam cu instalatia pe cablu. Astăzi eram pantofari, cum s-ar zice pe la noi. La Serauta mancam bine la cabana si coboram inapoi in Malga Ciapela. La ora 14.00 luam autocarul spre Belluno, pentru a face legătura cu Cortina d’Amppezo. Ne ia ceva timp, deoarece mai schimbam o data in Tai di Cadore. Ploua necontenit in dupa amiaza asta, insa in camping avem noroc sa se opreasca pentru a ne monta casa pentru inca trei nopți. Aici sunt trei campinguri, iar noi ne oprim in primul, nu mai avea rost sa ne plimbam cu 25 de kg in spate sa vedem cum arata și celelalte. 
Vremea pe următoarele zile ne cam descuraja, dar in sinea noastra aveam speranta ca se mai vor degaja norii si nu va fi dracul asa de negru. 

Campo di Sotto – Gores di Federa – Refugiul Grota di Lago

      Dis de dimineața ne trezim si plecam spre Lacul Federa. Arata ploaie dupa amiaza si am zis sa profitam de cele câteva ore cu soare. Din Campo di Sotto, ne lasam in stanga si urcam pe asfalt pana la un indicator ce ne zice sa urmam traseul de trekking prin Gores di Federa. Traseul devine plăcut pe masura ce urci, intalnind din ce in ce mai multe cascade printre peretii înguști. Bună alegere am facut. Avem chiar si portiuni cu lanturi si podețe ce ne ajuta sa trecem pasajele mai dificile. Iesim din chei dupa 2 ore si urmeaza un ultim asalt la Refugiul Grota di Lago. Langa el avem si un lac, iar șederea este superba. Am fi stat mai mult dacă ploaia nu ne-ar fi amenințat. O supa, un desert, o bere și ne lasam in Cortina. Traseul care ne scoatea cel mai repede la camping parea a fi închis, asa ca alegem o alta varianta mai lunga. Un traseu de trekking usor, pe care misunau foarte mulți turiști. Ajungem in timp in camping si scapam de ploaie. Cum somnul a fost un lux in ultimul timp, am căzut la datorie pentru câteva ore. A plouat ceva timp, dar cine sa mai simta. Ne trezim intr-un tarziu si, cand ma uit pe telefon, constat ca prognoza s-a îmbunătățit semnificativ. Asta înseamnă ca in următoarea zi ne vom continua programul si vom urca pe Monte Cristallino si via ferrata Ivano Dibona. 

Vf Cristallino d’Ampezzo 3008 m si via ferrata Ivano Dibona

       Plini de energie, pornim spre Rio Gere cu autocarul pe care il luam din Cortina. Pana in Cortina aveam alta masina care oprea chiar la poarta campingului. Debarcam asadar in Rio Gere si imediat luam telescaunul pana la Son Forco. Nu era timp de pierdut,  pentru ca trebuia sa îl prindem si la întoarcere. Doar noi si inca doi italieni pornim pe traseul asta. Zona a murit după ce transportul pe cablu care urca pana in sa, adica la refugiul Guido Lorenzi, a fost oprit din cauza vechimii si a starii in care se afla. Pornim pe traseu dupa ce coboram putin in stanga si urmam valea de sub telescaun pe o poteca usor conturata. La inceput urcam bine, dar pe parcurs grohotisul instabil ne da ceva de furca. Vremea este putin noroasa, dar nu știi cum e mai bine. Sa ai soare arzător care iti toarne plumb in ghete si peisaje superbe sau sa urci mai usor fara sa vezi mare lucru. Luam altitudine ușor si dupa doua ore suntem la refugiu. Isostarul intra in actiune pentru a avea un suflu nou. Nu luasem mare lucru la noi. Norii freamătă iar noi ne echipam de via ferrata. Este un traseu frumos ce ne poarta pe Varfurile Cristallino, Cresta Bianca, Cima Padeon, Vecio del Forame. In prima faza deviem de la el pentru a urca la peste 3000 de metri, pe Vf Cristallino de Ampezoo, adica la 3008 m. Nu zabovim mult si ne repliem in traseu, continuand pe podețe agățate de munte sau cabluri. Provocari la orice pas, insa ceva mai ușoare decat pe Trincee. Un spectacol desăvârșit ne oferea muntele din nou și noua ne placea. Pereti imenși se iveau inaintea ochilor, lasandu-ne muti de uimire. Poteca trecea pe toate părțile, urca si cobora, sfidând orice pericol. In apropierea refugiului Buffa di Perrero, care era in reparație, o scurta ploaie ne tine pe loc. Noroc pe noi ca ne-a prins chiar la adăpost, ghinion ca ne tine din mers. Timpul era limitat, la 16.30 aveam ultimul telescaun, astfel, ar fi trebuit sa coboram perpedes 1200 m. Ii dam bice in continuare pana ajungem in sa, de unde ne lasam stanga. Credeam ca am scapat si ca vom cobori usor. De unde, ni se deschide o vale accidentata, prevazuta în multe locuri cu cabluri, mergand ca melcii. Eram sceptici ca vom ajunge la timp. Greu ajungem la Padeon, pierzând si poteca. Pe track eram bine, dar trecerea parea anevoioasa pe niște trene de grohotis ce fugeau la vale. Trebuia sa trecem torentul si sa ajungem la poteca ce o vedeam de sus. Nu parea fezabila trecerea, asa ca pe loc încropim un plan de a o lua în jos, printre jnepeni, pana la capătul torentului. Cum necum am ieșit în poteca marcata. Intuiția, spiritul de orientare, nici nu am stat sa gândesc, pentru ca in gândul nostru nu era decât sa ajungem la timp. Gonim pe poteca usor conturata, depășind inca vreo doi torenți, iar in ultima faza depasim o culme impadurita in care puterile noastre erau epuizate. Tragem de noi la maxim și iesim cu 15 minute inainte de ultimul transport pe cablu. Inca o experienta la limita. Tocmai asta te învață muntele, sa speri pana irosești ultima șansă. Ajunsi in Rio Gere, suntem nevoiti sa asteptam sa vina masina de la Misurina si sa ne ducă in Cortina. Ne alimentam cu prosecco si aperol, si o tăiem la camping. Cum zice proverbul ca se întâlnește munte cu munte, dar om cu om pare sa potrivească de minune. Ca pe seara ne întâlnim în camping cu Mihai și Erika, veniți si ei din alte tari străine cu gândul de a face aici niște trasee de via ferrata. Stam pana mai târziu la un aperol, insa nu exageram pentru ca fiecare avea un plan pentru următoarea zi, mai ales ei. 

Tre Cime di Lavaredo si Venetia

      Noi trebuia sa plecam spre Venetia, dar nu înainte de a da o fuga la punctul de mare interes Tre Cime di Lavaredo. Ne place sa trăim pe muchie de cuțit si inca o zi o trăim intens.
      Suntem la prima masina spre Tre Cime si ne strecuram prin mulțimea de oameni ce parca izvorau din toate directiile. Toate sunt bine puse la punct, făcând fata fluxului mare de turisti din întreaga lume. Ne dam jos din autocar si călcăm apăsat pana in Forcella Lavaredo. Nu era timp de pierdut. Cateva poze cu minunea formata din cele trei stanci uriașe și facem cale intoarsa. Locul merita mai multa atenție, pentru ca ai in toate directile versanti impunatori si trasee pentru toate categoriile de oameni. Via ferrata, catarare, trekking. Deci ne întoarcem la sosea si prindem masina la limita, altfel am fi avut ceva de așteptat. Suntem la timp in camping pe a face check-out-ul si sa ne indreptam spre autogara de unde vom lua autocarul spre Venetia. Gata cu muntele, urmau doua zile de relax in frumoasa Venetie. San Marco, Murano, canalele navigabile  si alte obiective aveau sa ne încânte privirea. 
      In final, ce as putea spune. Am un mic regret ca nu am putut urca pe Marmolada, insa nu a ținut de noi. Noi am încercat pe toate părțile, am irosit toate șansele. Chiar si asa ne-am continuat programul si ieșit o tura pe cinste. Am atins celelalte obiective pe care ni le-am propus, chiar am facut si in plus. Desi vremea parea sa ne strice planurile, încrederea si ambitia ne-au ajutat intr-un final. Am trăit intens fiecare moment si cu siguranta vom reveni în zona. Sunt multe inca de explorat.