Perioada: 7 Noiembrie 2023

Traseu: Bran – Muntele Secatura – Amfiteatrul Transilvania – Moeciu de Jos

Marcaj: nemarcat

Timp de mers: 6 ore cu pauze lungi de poze 

Echipament: bocanci, ciorapi – 2 perechi, pantaloni lungi (gore-tex) – 1, polar – 1, bluza de corp – 1, geaca de ploaie si vant, geaca puf, manusi – 1, lanterna frontala, cutit, folie de supravetuire, rucsac, ochelari de soare, crema de soare, alimente, smartphone dotat cu GPS si Glonass, baterie externa – 1, bete de trekking,

Observatii: intre varful Secatura si Amfiteatru Transilvania nu exista poteca, orientarea poate fi greoaie pe vreme rea. Nu se recomanda parcurgerea portiunii fara un track GPS sau un simt bun al orientarii;

[sgpx gpx=”/wp-content/uploads/gpx/Bran – Muntele Secatura – Amfiteatru – Moeciu.gpx”]

     Iată-ne în luna noiembrie cu temperaturi ceva mai normale, după ce am avut două de toamnă călduroasă și săracă în precipitații. Sunt în Bran cu gândul de a străbate culmile domoale a Măgurilor Brănene, mai exact cu intenții a fotografia ce a mai rămas din culorile de toamnă. Achiziționasem câteva jucării pentru echipamentul foto și ardeam de nerăbdare să văd cum se prezintă. Vremea nu se arată excelentă, doar vreo două ore de soare, așa ca va trebui să fiu mai atent la peisaj. 
    Trec din Bran in Moieciu, fac stanga pe strada unde se afla Schitul Sfintii Imparati Constantin si Elena și apoi dreapta pe lângă el. Las în urma mea casele tot mai rare și în scurt timp ies la lumină. Am o priveliște bună în spate, însă soarele se ascundea printre nori. Dimineață a fost însorită, dar îndată norii au început să facă legea. Opresc frecvent pentru poze, scot trepiedul și mă uit după cadre cat mai bune. Întâlnesc case părăsite, văcuțe și copaci colorați ce-si scutură frunză. Iarna câștigă teren, deși nu o mai face ca alta dată. În trecut, țin minte, ca deja aveam zăpadă și prin orașe. In scurt timp întâlnesc o stână, unde câinii mă primesc în mare zarvă. Caut să ocolesc și mă feresc de doi câini de talie mică ce se perindau pe la picioarele mele. Trec fără probleme și îmi văd de drum. Turiști, slabe șanse să găsești, însă dau de localnici care își văd de treburile gospodărești. Dau rar de case, și alea părăsite, sau grajduri vechi ce stau să cadă.
     Pe măsură ce înaintez, Bucegiul este tot mai aproape și am una dintre cele mai bune perspective de a-l fotografia. Din păcate nu mă bucur de o vreme strălucită și mă mulțumesc cu ce am. Totuși, norii erau la mare altitudine. Pierd mult timp pe traseu, iau des pauze, contemplând în liniștea naturii în multe momente. Îmi dau seama la un moment dat ca ceasul se apropia de amurg și voi fi nevoit să cobor pe timp de noapte în Moeciu. Însă dau de bucluc pentru ca drum nu prea văd în fața mea. Cel ce părea pe hartă nu era bun, ori era un drum vechi care s-a pierdut intre timp. Eu eram pe traseu, însă prin niște bălării, nicidecum pe o potecă. Cobor și eu pe unde cred ca e mai bine. Dau de grajduri vechi prin care demult nu a trecut picior de om.
     Descind prin iarbă deasă atent să nu iau vreo trântă, însă nu scap nevătămat. Mă ridic și îi dau la vale pana ies la drum. De aici mă bate gândul să nu mai urc la amfiteatru și să mă duc direct în Moeciu. Nu sunt genul care să renunț ușor, asa ca urc îndată la punct final de interes. Am noroc. Cum ajung sus, soarele iese dintre nori și prind un apus frumușel. Stau prost cu timpul, așa ca nu zăbovesc mult. Câteva poze și ocolesc cabană fără a intra în ea. Îi dau bice la vale pe un drum forestier folosit doar de mașinile cu garda înaltă si 4×4. Rar întâlnesc picior de om și, fără a mai privi în jur, pierd repede altitudine. Arunc un ochi pe telefon pentru a mă ține de traseu, fiind și alte căi pe care aș putea lua-o. Ies bine în sat, chiar când seara acaparase definitiv peisajul. Deși credeam ca voi ieși devreme din traseu, uite ca au trecut vreo 6 ore de când eram pe el. Bine, am lungit-o mult cu fotografiile, însă si traseul a avut vreo 14 km.