Bucegiul mereu captivant – Valea Gaura

     Bucegiul  este locul ideal in care iti poți testa pregătirea fizica si morala, locul in care poți descoperi mereu peisaje încântătoare, locul din care vii cu amintiri frumoase pe care le împărtășești si altora. Nu știu de câte ori am fost in Bucegi, cert este ca am urcat din toate direcțiile si este in top 3 al preferințelor mele. Din multele drumetii făcute aici multe au culminat cu atingerea Vârfului Omu unde converg mai multe vai glaciare. Una dintre ele este Valea Gaura pe care am surprins-o de multe ori in poze si care îmi stârnea interes. Din ce citisem si auzisem de la alții, părea sa fie unul dintre cele mai spectaculoase trasee din acest masiv. Când am fost ultima oară in Bucegi pe partea braneana ne-am propus ca următorul traseu sa fie pe Valea Gaura. Cum vremea si starea zăpezii nu ne-a permis in ultimul timp sa accedem pe ea, acum părea sa fie weekend-ul perfect s-o exploram, deși ne mai întrebam daca zapada poate reprezenta un pericol in ascensiunea noastră spre Vârful Omu.
      La programarea turei își anunțase mai mulți prezenta, dar sambata la start nu eram decât eu si Cristi. Luam calea Branului via Brasov din București cu rucsacii bine echipați si la 12:00 suntem in centrul orașului, punct de plecare al traseului. Aici era agitație ca de obicei, asa ca nu zăbovim mult si urmam ruta pe Valea Poarta pe asfalt, după care pe un drum pietruit pana ajungem la ramificația celor doua trasee ce duc in Saua Scara si Vf Omu. Unul este pe Culmea Ciubotea marcat triunghi galben, iar cel pe care am luat-o este pe Valea Gaura, marcat cu cruce roșie. Ne încărcam bateriile cu o ciocolata, un sandwich, apa si o luam din loc. Prezenta ploilor abundende din ultimul timp si dezghețarea zăpezilor făceau ca torenții sa fie plini de apa si cu viteza uluitoare. Apa era prezenta pe traseul nostru îngreunându-ne urcusul. Inca de la inceput traseul promitea multe. Era o plăcere sa mergi prin pădure chiar daca panta iti da bătăi de cap.
       Pana in Saua Polițe nu am mai facut niciun popas, decât scurte opriri pentru a bea apa. Ajunși in sa aveam deja 3 ore de mers, iar o pauza de masa era binemeritata. In mică poiana ne-am mai relaxat puțin umerii pe care rucsacul era o povara grea. Saua se afla la 1620 m, dar partea proasta era ca pentru a ajunge la Stana din Gaura trebuie sa coboram vreo 100 m si sa urcam la loc. Nu era bai pentru ca energie aveam, iar daca vrei sa ajungi la Vârful Omu trebuie sa faci  sacrificii. Pana la stana nu facem mult si constatam ca de aici începe spectacolul. Ce era in jur era desprins parca din basm. Stana se afla intr-o poiana superba de unde ai priveliști ce te tine captiv. Aici se afla si ramificația ce duce in Poiana Gutanului. Noi însă ne vedem de drumul nostru si intram pe valea învolburată de apele ce se scurgeau de pe versant, pe care o buna porțiune de timp am traversat-o când pe o parte când pe cealaltă. Unul dintre obiective era sa vedem Cascada Moara Dracului, știind ca nu este departe de stana. Știam ca trebuie sa ne abatem puțin pe traseu. Uitându-ma pe track mi-am dat seama ca am ajuns in bucla care o ocolește si imediat dam de indicatorul ce te îndruma către ea. După 100 de m suntem la ea, ne lăsam rucsacii puțin mai jos si mergem sa vedem căderile spectaculoase de apa. Viteza si volumul Cascadei era impresionant, asa ca o pozăm sau ne pozăm cu ea de mai multe ori. Lăsam cascada sa-si urmeze cursul firesc si ne luam rucsacii pentru a ne continua aventura noastră.
       Când ajungem din nou pe traseu un grup de turiști străini făceau popas. Nu știu de unde veneau, dar când au auzit ca mergem la Omu păreau surprinși, spunând ca este zapada multa. Ne-a cam pus pe gânduri la inceput, dar am zis ca vedem noi acolo. După cascada in imediata apropiere se afla un Minicanion sau Cheile Gaurei loc din care începe cu adevărat urcusul si pana la pragul de 2000 de m când intram in căldarea glaciara efortul depus este solicitant, mai ales cu greutate in spate. Exista si o porțiune de lanțuri nu foarte lunga de care ne ajutam. Începeam sa simt tot mai mult presiunea din spate înaintând mai greu. Aveam sacul de dormit, cortul, salteaua. Ajunși in căldare porțiunile de uscat alternau cu cele de zapada, iar ce ne spuneau turiștii străini era lipsit de adevăr. Era zapada multa pe versantul nordic si nord vestic, însă noi nu urcam pe acolo, nici nu ai cum in orice perioada te-ai duce. Spre Saua Hornuri era zapada dar ruta era abordabila, am mers puțin in recunoaștere si după ce ne-am orientat puțin am decis sa montam cortul. Numai avea rost sa continuam spre Vf Omu, chiar daca numai era mult, eram ușor obosiți. Seara a fost una perfecta, vantul abia daca adia, nici frigul nu era o problema, bine nici nu ne făceam griji pentru ca mai dormisem in Ianuarie, neavând probleme de adaptare. Am mâncat, am facut poze si la lăsarea serii am tras la somn.
      Nici nu știu când s-a facut dimineața. Ne-am trezit, am strâns cortul sa nu bagă la ochi, am mâncat si cu bagajele făcute am reintrat pe traseu, nu inainte de a nu umple sticlele de apa. Se preconiza a fi o vreme călduroasă inca de la orele dimineții. Pana la Omu nu mai era mult, vreo ora jumătate cu oprire in Saua Hornuri, de unde multa lume venea de pe Hornul Mare de la Malaiesti.  La cabana era putina mișcare , cabanierul se pregătea sa închidă. Cabana deocamdată era deschisă doar in Weekend, deoarece zapada se afla in cantități mari in jurul cabanei si probabil nici solicitări prea multe de cazare nu au avut. Stam vreo 20 de minute si plecam pe traseul de iarna spre platou. Traseu a fost neplăcut din cauza zăpezii moi pe care nu știai pe unde sa o mai ocolești. Pe platou era agitație mare, probabil majoritatea urcați de telecabina. La Babele si Sfinxul nici nu mai zic care mai de care mai “artist”, deși escaladării este interzis.
      Ne întâlnim cu jandarmii montani întrebându-i daca e practicabil traseul – Jepii Mici. Nu cred ca știau nici ei mare lucru, nu fusese de curând pe acolo. Oricum eram pregătiți cu colțari, piolet in caz de era nevoie. Pe Jepii am coborât rapid, doar cascada si o capra neagră ne-a mai distras atenția. Pe la 18:00 am ajuns in Busteni de unde am luat trenul nu inainte de a mânca doua clătite.
In concluzie Valea Gaura este o provocare care nu trebuie sa lipsească din palmaresul unui montaniard. O multitidine de peisaje si obiective încântătoare cu care iti poți relaxa mintea, iti poți îmbogățiți cunoștințele geografice, antrena fizicul si din care poti relata si altora experiența avuta. Datorită distantei, diferentei de nivel, timpul de de mers, pantei, terenului in multe locuri accidentat cred ca este una dintre cele mai dificile rute de Bucegi, asa ca o recomand turiștilor experimentați si bine echipați. Nu rămâne decât sa explorați aceasta minune si diversitate a naturii si cu siguranța veți fi fascinați de ea.

Atentie! Datele au caracter informativ si nu sunt autorizate, neasumandu-ne niciun risc asupra erorilor. Datele pot fi modificate oricand.