Incepem anul 2020 cu o drumetie in Munții Ceahlau. Sunt pentru a patra oară in acest masiv, trei dintre ele fiind pe timp de iarna. Este inceput de săptămana, o perioada mai putin activa pe munte, când ne hotărâm sa luam drumul Moldovei. Distanța din Bucuresti este lunga, iar doua zile pe care le aveam noi la dispozitie erau la limita. Fiind si ziua scurta, se prefigura din nou mersul la frontala. Distanța mare, lipsa infrastructurii si masa te duc undeva la 7 – 8 ore.
      Așadar, suntem in localitatea Izvorul Muntelui la ora 16:00, cu o ora inainte de lăsarea serii. Pana ne echipam, pana plătim taxa de parc, se mai scurg câteva minute. Alegem varianta cea mai scurta si cea mai sigura spre Cabana Dochia, adică pe Lutul Rosu. Știam ce ne asteapta pentru ca mai urcasem o data pe el. Nu prezinta dificulati, însă iarna, fiind asa de circulat, se formeaza gheata, iar panta te cam solicita putin. Nu mai stam pe gânduri si, dupa ceva timp, luam coltarii in picioare. Nu avea rost sa ne chinuim patinand tot drumul. Aerul devine tot mai rece pe măsura ce urcam, se anuntau multe grade cu minus, -20 grade termperatura resimțită in partea superioară. Cu ghearele in picioare avansam ușor, avusem o idee buna de a-i lua. Traseul are ca durata vreo 3 ore si ceva, iar noi ne mențineam in timp. Estimam ca pana in 19:30 sa fim la cabana, nu de alta, dar riscam sa rămânem nemâncați, asa e programul aici. Traseul are ceva obiective, dar in condițiile alea nu ne mai ardea de asa ceva. Oboseala de pe drum, noaptea, gerul, foamea ne grabeau pasul. Dupa aproape trei ore de mers, incepem sa simțim mirosul cabanei, știind cat de cat locurile, simțim ca suntem aproape. Gerul este din ce mai profund, iar la ieșirea in gol alpin se simte uscăciunea lui. Abia așteptam sa intram in cabana, mai ales ca e una din putinele din țara noastră care oferă condiții optime, comparabile cu cele din țările vestice. Ajunși la cabana, ne dezechipam si sărim direct la bar pentru a comanda de mancare si de băut ceva cald. Stam ceva timp in sala de mese, însă nu mai mult de cat prevede regulamentul cabanei. Asa este si normal, asa se întâmpla si in alte tari. Trebuie sa fie o anumită ora la care se da stingerea, nu poți sta pana târziu in noapte sa faci gălăgie, deranjându-i pe ceilalți. Poate mulți vin de la sute de kilometri distanța si vor sa se odihneasca pentru ca următoarea zi sa meargă pe un traseu. La noi, in multe cabane, inca nu exista educație si multi vin pentru a petrece. Seara este liniștita la cabana, noi si inca vreo 10 persoane eram in ea. Camera este in conditiile normale, adică un pat si o baie, nici nu iti trebuie altceva. Nu va gândiți ca as vrea sa am lux la o cabana de altitudine, dar totuși o toaleta intr-o cabana nu e o cerința absurda. Totuși altii au asa ceva in cabane la 4000 de metri.
        Dimineața setam alarma pentru răsărit. Daca apusul nu l-am prins, macar rasaritul. Se stie ca aici este o zona buna din punctul asta de vedere. Ceasul suna, iar când arunc un ochi pe geam, spectacolul începea. Ceahlăul a luat foc. Ne echipam imediat si ieșim afara. Același frig pătrunzător, dar trebuia sa rezistam la o asa splendoare. Ne învârtim in jurul cabanei pentru a scoate cele mai bune poze. Se prefigura o zi superba. Nu ne grăbim cu plecarea, pana mâncam, pana ne strângem lucrurile, se face 10:00. Apoi o luam ușor spre Varful Toaca. Nu luam nimic cu noi ca oricum aveam sa ne întoarcem. Cam 45 de minute sunt pana pe varf, plus ce mai pierzi pe acolo, te duci intr-o 1 ora si jumătate dus – intors. Pe varf urcam pe scările recent renovate, pe celălalt fusesem acum câțiva ani. Facem înconjurul vârfului pentru fotografie si ne întoarcem de unde am venit. Savurăm un ceai si suntem nevoiți sa ne lăsam la masina. E asa de plăcut încât nu prea iti vine sa mai cobori.
      Nu mai aveam timp la dispoziție, asa ca o luam din loc. Alegem traseul pe la Clăile lui Miron si Poiana Maicilor. In mod normal, traseul este nerecomandat iarna. Sunt câteva porțiuni expuse, de unde poți aluneca si doua mici jgheaburi unde se poate acumula zapada. Acum nu era cazul, zapada era mică, iar coltarii ne ajutau mult pe porțiunile înghețate. Ieșim repede la Piatra Lata din Ghedeon, loc in care se poate campa si totodata se poate face un popas la băncuța aflată in poiana. De aici avem o porțiune abrupta de care ziceam mai sus, un mic jgheab si poteca ingusta pe care poți aluneca. Ne îndreptam spre vârful Ocolasul Mic, insa nu este in poteca, ci la ceva distanța. Tot aici găsim si refugiul încuiat cu lacăt. Dupa ce-l inspectam putin, ne lăsam spre Claile lui Miron. Urmează din nou o coborare accentuată in care găsim a doua porțiune mai expusă la care trebuie ceva atenție. Acum nu sunt probleme si ne ducem lejer la vale spre Poiana Maicilor. Traseul este ceva mai lung ca cel pe care am urcat, se duce undeva la 4 ore in coborâre. In poiana găsim o masa la care mâncam, urmând o porțiune lejera. De aici se îmblânzește si panta si ușor, ușor ne apropiem de Izvorul Muntelui. La ora care plecam ieri, ajungeam a doua zi la masina. Urmează un drum lung spre casa, cu oprire in Miercurea Ciuc pentru a manca.

Atentie! Datele au caracter informativ si nu sunt autorizate, neasumandu-ne niciun risc asupra erorilor. Datele pot fi modificate oricand.

exploregis2017

Instagram post 17854465514122782

Instagram post 18158074945016332

Instagram post 17936329588382178

Instagram post 17925073360418873

Instagram post 17902985872496856

Instagram post 18143165605068018

Load More... Follow on Instagram