Via Ferrata Astragalus si Wild Ferenc, Cheile Bicazului
De vreo trei ani ne-am apucat să facem si trasee via Ferrata, primul dintre ele fiind în Italia în Alpii Dolomiți. Am continuat pe la Baia de Fier si anul acesta am facut iar o incursiune in Dolomiți. Cum kitul de via Ferrata nu merita sa stea in dulap prea mult, am zis sa continuam cu ceva la noi in tara.
De vreo cativa ani, in Munții Suhard, s-au facut cateva trasee de via ferrata cum ar fi Astragalus si Wild Ferenc. Trebuie sa mentionez ca denumirea acestor munti sa nu confundam cu Muntii Suhardului aflați la sud de Munții Rodnei, care sunt mai mari si mai înalți (Vf Omului 1932 m). În limetele unităților de relief ei sunt trecuți ca Munții Licas.
Lăsând la o parte literatura de specialitate, plecăm spre Cheile Bicazului si oprim în parcarea aflată puțin mai jos de Cabana Ecolog, mai exact în Cheile Șugăului. Cred ca încap aici vreo 6-7 mașini. Deci suntem la startul traseului și urcăm vreo 200 până la cabana. Aici luăm un bilet de intrare de 20 lei si ne documentam pe hartă aflată in apropiere. În zonă sunt 6 trasee via ferrata, insa ele se leagă de cel principal si anume Astragalus, adică traseul 1. La început el este comun cu 4, adică cu cel galben. Sunt singur momentan, pentru ca Ciprian trebuia să vină mai târziu si am zis să nu pierd timpul și să fac traseul galben. Și apoi să urcăm încă o dată pe cel roșu. Urc cu entuziasm după ce m-am echipat strașnic si dau din neatenție in genunchi într-un ciot. Mă aleg cu o julitură dar nu stau în drum pentru atât. Îi dau pedala în sus urmând ritual de pus si scos carabinierele cu care ma prind de lanțul încastrat în roca. Priveliște este frumosa si pe măsură ce urc lucrurile se complica. A trecut aproape o lună de la aventura din Dolomiți și Grossglockner, însă mă mișc cu talent cum s-ar zice. Încă am abilități de cățărare și forță. La un moment dat mă întâlnea cu un traseu mai nou, adica cel negru, numerotat cu 6. Parcă îmi face cu ochiul. Un pod indian și un cablu ce sfidează gravitația pare mai interesant. Să intru, să nu intru, mai vedem când vom urca pe traseul roșu. Eu mai continui puțin pe culmea îngustă și ajung în zona unde se de șapte traseul galben de cel roșu. Eu ar fi trebuit să cobor la cabana, adică să mă retrag pe cel galben. Fac niște poze, mai stau puțin prin zonă și primesc mesaj ca și Ciprian a ajuns. O gândesc imediat. Nu are rost să mai cobor și să urc încă o dată pe același traseu. Aștept să vină și el. Vremea era bună, puțin vânt, dar găsesc repede un loc adăpostit. De fapt, îmi fac de lucru și mă întorc la podul indian, la intrarea pe traseul 6. Mă gândeam să îl fac și mă întorc pe roșu, dar m-am tolănit la soare, am mâncat o ciocolată și aștept. În scurt timp vine și tovarășul de drumeție.
Reintregim echipa din Dolomiți. Cu multe la activ până in momentul de față, nu mai stăm pe gânduri și intrăm pe ce e mai greu. Îi dăm în sus, cocoțați pe stâncă verticală. Nu e recomandat celor cu rău de înălțime, pentru ca practic urci ca pe un bloc. Avem prize atât naturale cat și scărițe din fier, însă înalte va trebui să trecem podul indian. Am mai trecut și în Baia de Fier așa ceva, deci trec fără emoții. Urmează verticala. Ținem muchia calcaroasă care devine tot mai spectaculoasă pe măsură ce înaintăm. Vremea e aliatul perfect și parcă nu ne mai săturăm, abia ce ne intrăm în ritm. Păcat ca nu este mai lungă. Ajunge în punctul cel mai înalt și în scurt timp va trebui să coborâm. Intrăm în pădure și coboram rapid la cabana. Cam gata pentru ziua de azi în zona. Am fi vrut să mai facem o drumeție pentru un apus, însă am renunțat la idee. Urcăm în mașini și mergem la Căsuțele Suhardul Mic, în glamping, unde aveam rezervat un butoiaș. Mai sus, lângă Lacul Roșu, la Panorama mâncăm, iar mai jos luăm o sticlă de vin. Merităm și noi ceva bună după oboseala asta. Cum ziceam, renunțăm la ideea de a urca la un punct de belvedere pentru apus și ne aciuam la butoi.
A doua zi ne trezim pe la 7, bem o cafea și un mic dejun, apoi mergem spre Hotel Turist pentru a întreprinde o nouă activitate similară celei de ieri. Intrăm pe Wild Ferenc. Mergem pe traseul marcat triunghi albastru până ajungem la baza peretelui, unde facem ușor dreapta pe un teren friabil. Aici pare ca e altceva. Cam tot traseul este vertical. Ne ia din prima și nu ne lasă deloc să odihnim membrele. Vremea este mohorâtă, dar bună pentru astfel de activitate. Soarele a ieșit de dimineață, a uscat roca, iar acum noi trebuie să dăm totul pe teren. Concentrare maximă. Chiar dacă ești aigurarat, chiar și o ușoară alunecare este periculoasă. Așa ca urcăm atenți la fiecare pas și priza. Pare ca e cea mai grea dintre toate pe care le-am făcut. Ea e cotată C/D, dar mi s-a părut ca e mai dură decât cele din Dolomiți sau Baia de Fier. Sunt momente când înălțimea sau abilitățile de cățărare își spun cuvântul. Sunt vreo două treceri în care necesită concentrare și forță în mâini și picioare. Însă nu ne vom alegem, pentru ca știm în ce ne-am băgat. Mai îi dăm câte-o înjurătură, dar totul merge uns. Nici nu prea ai unde să stai, rar găsește o zonă de regrupare sau una în care să scoți aparatul să faci o poza. Chiar ne place traseul. Dupa aproape o ora, suntem pe Suhardul Mic. E clar ca s-a terminat. După ce am trecut podul suspendat am mai avut o porțiune care și-a mai îmblânzit pantă și îndată am ajuns pe vârf. Ar fi fost frumos să fie mai lung. Din păcate va trebui să coboram. Intrăm pe marcajul triunghi albastru și în scurt timp suntem la șosea. Câțiva stropi de ploaie își facă aparitia dar nu a plouat. Mergem din nou la panorama să mâncăm apoi eu o șterg spre casă, Ciprian se duce prin Ceahlau.
