Perioada: 16 Ianuarie 2022

---

Traseu: Capra – Piciorul sudic – Vf Museteica

---

Marcaj: traseu nemarcat

---

Timp de mers: 7 ore

---

Echipament: bocanci de iarna, ciorapi – 2 perechi, pantaloni softshell, bluza de corp – 2, geaca de ploaie si vant  Goretex, geaca de puf, manusi liner – 1, manusi groase, lanterna frontala cu baterii de rezerva, cutit, folie de supravetuire, rucsac, ochelari de soare, crema de soare, alimente, smartphone dotat cu GPS si Glonass, baterie externa – 1, coltari pentru zona alpina, piolet.  

---

Observatii: Traseul poate fi dificil din cauza pantei, stratului de zapada si calitatii acesteia; traseul nu este marcat si poate prezenta probleme de orientare; traseul prezinta portiuni tehnice, portiuni inguste, cornise; in caz de temperaturi ridicate, ninsori recente abundente pot fi avalanse; traseul este recomandat celor cu experienta pe timp de iarna, pe trasee nemarcate; necesita echipament tehnic de iarna; 

Pentru orientare folositi track-urile GPS, aplicatii recomandate: MapPlus (IOS), Locus Map (Android).

Descarca track-ul GPX

     Suntem in plină iarna, chiar la jumătatea ei din punct de vedere calendaristic si ne deplasam spre Piscul Negru pentru a urca pe piscurile Masivului Fagaras. Vremea era una ideală de munte, cu soare toată ziua, frig si zapada bine așezată. Ne propusesem sa urcam pe Vf Museteica, de la Capra, pe piciorul sudic. Informațiile sunt putine si nici vara nu fusesem pe el. In general, pe traseele de iarna e bine sa mergi daca ai urcat vara si cunosti cat de cat locurile, chiar daca nu vei urma acelasi traseu. Așadar, avea sa ne creeze ceva probleme. 
     Prin urmare, urcam pana la Piscul Negru unde lăsam masina. Merge sa urci pana la Cabana Capra, dar a noastră nu ducea mai mult. Pe sosea era o crusta de gheata iar masina derapa. O luam la pas si la scurt timp ne ia o masina. Trecem de cele trei tuneluri si imediat coboram. Vedem un podeț si o stana, pe semne ca suntem la startul traseului. Zapada este tare si ne ajuta sa avansam ușor. Panta te ia in primire din prima si trage de tine. O răceala avuta in urma cu câteva zile ne mai slăbise forțele. Dam de mici săritori acoperite de zapada si ținem mult dreapta, ceea ce nu avea sa fie o alegere prea buna. Pe parcurs ne dam seama ca ne-am depărtat de traseul nostru si trebuie sa ținem stanga. Vom nevoiți sa facem un traverseu putin cam riscant, dar care acum nu punea probleme. Zapada era stabilă, soarele inca nu invadase valea, temperaturile erau scăzute si nici de prea curând nu ninsese. Terenul este favorabil unei urcări in forța si asta si facem. Mai continuam pe vale si ne lăsam in stanga când dam de un picior mai domol pentru a intra pe culmea ce da in Culmea Museteica.
       Nu întâmpinam probleme si pe culme traseul devine tot mai ușor. Culmea este lina fara dificultății tehnice din momentul in care ne racordăm noi la ea. Iesiti in culmea principala, mai avem un hop pana pe Vârful Museteica. Peisajele sunt divine si ne învârtim in toate directiile pentru poze. Am facut mai putin de 4 ore, am urcat in ritm susținut, fara a lua vreo pauza. Însă nu mai putem sta, pentru ca voiam sa coboram pe lumina. Culmea pe care o ochisem, in partea de jos, părea destul de anevoioasă. Un alt aspect de care trebuia sa ținem cont era ca traseul avea expunere sudica si dupa amiaza soarele a bătut toată ziua, iar varianta de a ieși in vale mai devreme nu era prea buna.
       Asadar, ne lăsam la vale pe culmea pe care am urcat si o ținem matematic. In partea superioară este usoara, fara probleme, însă pe măsura ce cobori ea se îngustează si orice pas greșit poate fi fatal. Adică o poți lua mult la vale. Dupa cum spuneam, soarele a bătut cam toată ziua si zapada in unele locuri s-a înmuiat, fugind ușor de sub picioare. Fiecare pas era o provocare si trebuia sa fii cu pioletul pregătit pentru o eventuala alunecare si sa te rogi sa dai de o zona in care el sa prindă. De asigurare nu prea putea fi vorba, pentru ca noi era doi iar o eventual cădere a unuia l-ar fi antrenat si pe celălalt. Nu prea aveai de ce sa prinzi. Noi vizam brazii pentru a ne mai agata de ei, dar pana la ei am avut ceva emoții. Pioletul își facea cu succes treaba si de fiecare data prindea din sol. Fara el e ca si cum te-ai duce la razboi fara nici o arma. Printre copaci ajungem in cele din urma pe vale si va trebui sa coboram o panta la fel de accentuată. La urcare nu părea asa rau, dar acum parca nu se mai termina. Apelez si la celelalt piolet si cobor cu spatele prin descatarare. Zapada este ceva mai tare si parea sa meargă bine, desi, la un moment dat, scap un piolet pe care il recuperez imediat riscând putin. Ajungem in cele din urma la sosea cu ceva mai multe emoții fata de alte ture, cu momente in care simțeai ca iti fuge terenul de sub picioare.